Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /home/literatu/lib/db/DB.php on line 46

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256
Literatura copii

Tăblița bunicii, de Petre Crăciun





–Eduard, te rog să te pregătești de plecare. Într-o jumătate de oră mergem la bunica, spuse Clara, o femeie roșcată, foarte frumoasă, de cel mult 35 de ani.
–Da, mama, răspunse prichindelul de șapte ani, mult prea preocupat să butoneze o tabletă care îl cucerise fără nicio șansă de a se elibera din tentaculele ei.
–Să știi că mama a vorbit serios, zise Sergiu, tatăl baiatului, un bărbat robust, de vreo 40 de ani. Eu am început deja să pregătesc mașina de plecare.
Brunetul ciufulit făcea eforturi să se elibereze de sub vraja tabletei, dar fără șanse. Ce magie puternică... De când o primise, avusese impresia că nu avea nicio șansă de a mai trăi fără ea.
La bunica... Da, urma să meargă la țară. Părinții aveau să îl lase acolo pentru vreo două săptămâni, poate trei.
Iar școala... Bine că se terminase! Scăpase de lecții, dar nici ele nu îi erau foarte nesuferite, pentru că știa că trebuia să învețe. Îi intrase în subconștient cuvintele părinților, mai ales ale mamei: ”Învață, dacă nu vrei să ajungi prostul care crede orice!”. Păi avea să învețe pentru a nu crede orice și pentru a nu fi prostit de oricine, asta era clar! Prin urmare, nu de lecții se bucura că scăpase, ci de vocea învățătoarei și de fumurile ei: ”Ce faceți, drăgălașilor, ați pregătit lecțiile?”.
Parcă avea încotro... Era la o școală cu pretenții, ce-i drept, mai mult pretenții pentru elevi și prăinți decât pentru învățătoare. Ele ieșeau de sub această logică a înaltelor așteptări. Pentru asta erau inventați prăinții, să se lupte ca niște zmei pentru notele și performanțele fiilor lor. ”Suntem o școală de fițe, să nu uitați asta!”. Erau cuvintele pe care părinții le auzeau la fiecare ședință. ”Cine nu rezistă, merge la o școală de cartier. Dacă asta doriți...”. Evident că nu dorea nimeni să schimbe școala care trăia mai mult printr-o hologramă depășită. Iar perspectiva unei școli de cartier căpăta dimensiuni apocaliptice. Acolo nu putea fi viață, copiii nu învățau carte și vorbeau numai prostii, iar profesorii erau violenți, needucați și foarte prost pregătiți. Cam asta își imaginau – părinți și copii – că se întâmplă la o școală de cartier...
Școala se încheiase, iar ”drăgălașii” scăpaseră de tirania lecțiilor și căzuseră în cea a tabletelor. Cel puțin asta era una acceptată, chiar așteptată cu înfrigurare.
–Eduard, ești gata? întrebă Sergiu, care terminase de pregătit autoturismul. Tot nu ai încheiat cu tableta aia? Să știi că la bunica vei petrece mai mult timp afară, poate mai scapi de adicția asta...
–Ce înseamnă adicție, tată?
–Dependență... Este la fel ca la alcool sau la droguri...
–Nu merge și la fotbal? Că asta ți s-ar potrivi și ție!
–Nu fi obraznic cu tata!, spuse Clara.
–Bine, nu sunt! Dar voi mi-ați luat tableta, chiar de ziua mea, ați uitat?
–Mai bine îți luam altceva, zise Sergiu, stai numai cu ochii în ea. S-au făcut studii...
–Știu, care arată cât de nocive sunt tabletele și cât de rău este internetul. Așa este?
–Eaxct așa, spuse Sergiu, căzând, fără să vrea, în capcana fiului său.
–Am să vă reclam la Protecția Copilului, pentru că îmi faceți cadouri nocive, râse băiatul, mergând spre mașină.
–Așa să faci, zise mama. Ce vor mai râde oamenii ăia când se vor trezi cu un prichindel cârn: ”Nenea, am venit să îmi reclam părinții pentru că mi-au luat o tabletă de ziua mea!”. Ar fi caraghios, nu crezi?
Eduard zâmbi puțin absent, realizând penibilul situației.
–Ei, lasă, că de data asta nu vă reclam, dar aveți grijă cum vă purtați în viitor!
*
De câte ori mergeau cu mașina, îi plăcea să numere bornele kilometrice. Nu numai pe cele care marcau kilometri, ci și pe cele care indicau sutele de metri. Le  număra în gând, pentru a nu-i deramja pe părinți: ”Unu, doi, trei... Gata, am ajuns la km 13. Mai avem 15 și am ajuns...”
–Eduard, iar numeri bornele? râse Sergiu.
–Te deranjează? întrebă cârnul.
–Dimpotrivă, mă amuză. Câți kilometri mai avem până la bunica, dragul meu?
–15 km, tată.
–Aproape am ajuns. Ce repede a trecut...
Nu-i răspunse nimeni, pentru că Eduard era cufundat în tabletă, iar Clara butona și ea telefonul, căutând informațiile noi de pe Facebook.
*

Bunica Rada era o bucățică de om, însă plină de viață. Avea aproape 80 de ani și îngrijea singură grijă de toată gospodăria de când bunicul dispăruse pe negândite, în urmă cu 20 de ani.
Eduard nici nu îl cunoscuse. Auzise despre el că fusese un om foarte cumsecade, vesel, care știa foarte multe povești.
Sergiu spunea, chiar, că înventa propriile povești.
Odată se plimbau amândoi pe stradă. Sergiu era de câțiva ani. El a fost cel care a observat un autobuz care avea o pană la una dintre roți.
–Autobuzul acela are pană, a zis Sergiu, uitându-se cu milă spre el.
–Nu este un autobuz oarecare, dragul meu, îi spusese bunicul. Este ”Autobuzul șchiop”. Puțini sunt cei care nu îi știu povestea...
Bunicul îl provoca, iar copilul nu putea resista ispitei.
–Uite, eu sunt printre cei foarte puțini care nu i-o știu. Mi-o spui și mie?
Și bunicul inventase atunci povestea ”Autobuzului șchiop”, cea care intrase deja în folclorul familiei.
–Cică acest autobuz a fost unul obișnuit până când a ajuns pe front...
–Cum adică a ajuns pe front? se miră copilul. A făcut războiul?
–Da, de ce te miri așa de tare? A trecut prin război, nu se vede?
Copilul făcu roată în jurul autobuzului, pentru a testa spusele bunicului. Iar acestea i se păreau credibile, pentru că autobuzul era vechi ca vai de lumea, cu vopseaua scorojită și cu roata din spate stânga lăsată pe geantă.
–Ba se vede, bunicule... Se vede. Dar de ce l-au luat pe front tocmai pe el?
–Pentru a transporta răniții ce trebuia duși la spitalul de campanie. Vezi că este mai mare, da?
–Da, văd, cum să nu? De asta?
–Sigur... Nu puteau lua un autobuz de mici dimensiuni, pentru că erau mulți răniți.
Sergiu era prea mic pentru a ști ce era acela un spital de campanie, dar nu îl întrerupsese pe bunic. Dorea, era nerăbdător să afle povestea autobuzului care făcuse războiul în serviciu sanitar.
–Și ce a făcut el acolo, bunicule?
–A transportat muuulte serii de răniți. Fusese numit și ”autobuzul speranței”, pentru că acolo unde apărea el, răniții aveau speranța că vor ajunge pe mâinile salvatoare ale medicilor.
–Bunicule, a fost un adevărat autobuz-erou. Dar cum a ajuns șchiop?
–Într-o bună zi, de fapt nu a fost chiar atât de bună, când transporta una dintre ultimele serii de răniți, a apărut ca din senin un proiectil trimis de artileria inamică. A căzut destul de aproape de autobuz, făcându-l nefuncțional, așa cum îl vedem și astăzi.
–Bietul de el... Și de atunci nu l-au mai reparat niciodată? De ce l-au lăsat așa, nu le-a fost milă de el?
–Pentru ca oamenii să-și amintească de vitejia lui.
–De asta..., se minună copilul, crezând fiecare cuvânt din povestea inventată de bunic, atunci, pe loc.
Mai aveau șapte km, iar autoturismul rula lin printre dealurile care duceau la casa bunicii. O casă de turtă dulce, cu o bunică din turtă dulce...
–Tată, îmi plece foarte mult povestea ”Autobuzului șchiop”. Bunicul chiar a născocit-o pentru tine?
–Da, dragul meu, bunicul scotea povești din orice. Chiar și din pălărie. Mergem cu el pe stradă, am avut amândoi acel autobuz, iar inspirația i-a venit pe loc.
–Cât de frumos! Tată, tu ai fost un copil fericit... Cineva a inventat o poveste pentru tine.
–Uite, că nu m-am gândit la asta, zise Sergiu, impresionat de perspicacitatea fiului său.
–Aș vrea să îmi facă și mie cineva o poveste, zise Eduard, una numai pentru mine. Știi cât îmi plac poveștile...
–Poate vei găsi acea persoană, spuse cu duioșie Clara.
–Tată, nu vrei să născocești tu o poveste pentru mine?
–Eduard, eu te iubesc foarte mult și aș face orice pentru tine... Dar eu nu am talentul bunicului. Nu oricine poate inventa povești. Acești oameni au ceva în plus de la Dumnezeu. Așa să știi...
Iar Eduard repetă în gând fraza care i se părea cel mai important lucru pe care îl auzise în ultimul timp: ”oamenii care inventează povești, au ceva în plus de la Dumnezeu”.
Autoturismul alb opri în fața casei bunicii, iar câine fu primul care dădu de veste.
–Max, ți-a fost dor de mine? Mie mi-a fost, cățel bun ce ești, zise Eduard, deschizând poarta pentru ca negriciosul pletos să se bucure și mai bine de venirea oaspeților.
De fapt, îl chema Lăbuș, dar băiatului nu îi plăcea prea mult acel nume, pe care îl considera banal, purtat de prea mulți câini. Așa că îi spusese Max, un nume mai rar și mai nobil. Cel puțin așa i se părea lui Eduard. Bietul câine acceptase din cumsecădenie numele, dar când rămânea numai cu bunica, părea a-i spune: ”Să nu fii îngrijorată, mie îmi place numele pe care mi l-ai dat tu. Îi fac și eu o plăcere celui mic, să se bucure și el. Să nu te superi...”. Iar bunica nu se supăra, pentru că și ea îi făcea o sumedenie de plăceri nepotului. Uneori era concurs de făcut plăceri și nu câinele era cel care câștiga, să ne înțelegem! Una dintre acestea erau scovergile, cu care bunica îi aștepta de fiecare dată când ajungeau la ea.
–V-am făcut niște scovergi, spuse ea și de data aceasta. Poate v-o fi foame de pe drum...
–Mamă, spuse Sergiu, nu sunt decât 28 de km. Nici nu ne-am ridicat bine de la masă...
–Nu știu, este treaba voastră! La mine, când vine omul în casă, prima dată se spală pe mâini, apoi se așează la masă.
–Tată, ar trebui să știi lucrurile astea, la vârsta ta, râse Eduard.
–Chiar așa, spuse și Clara. Hai să mâncăm scovergi de la mama. Sunt tare bune. La București se numesc langoși.
–Nu știu cum se numesc acolo, dar noi așa le zicem de când mă știu. V-am pregătit și bânză, din cea bună, de la Calomfirești, spuse bunica. Din cea care vă place vouă.
Calomfireștii erau ciobanii satului, singurii care aveau brânză de vânzare. Ce-i drept, nimic nu se compara cu produsele lor.
–Bune scovergile, zise Sergiu, reabilitându-se. Nu știu cum de le faci așa de bune, mamă...
–Bunica face și cel mai bun cozonac, zise Eduard. Chiar, ai să-mi faci cozonac, bunico?
–Îți face bunica, de ce nu... Dar ia zi, gata cu școala?, întrebă bătrâna, așezându-se și ea la masă.
–Să nu mai aud de ea! Dacă ai de gând să mă întrebi toată ziua, nu rămân la tine, să știi...
–Gata, nu mai întreb nimic! A fost o întrebare nevinovată. De acum,  a venit vacanța cu trenul din Franța. Când era Sergiu mic, așa se spunea...
–Bunico, de ce venea vacanța tocmai de acolo?
–Nu știu, poate pentru că acolo mergeau și boierii înainte. O fi auzit și vacanța că e bine pe acolo...
–Aha, spuse gânditor Eduard.
*
A doua zi, Clara și Sergiu erau gata de plecare. Umpluseră frigiderul de de toate, lăsaseră haine de schimb cât pentru un trimestru, medicamente pentru tot felul de probleme medicale (ptiu!), bani pentru cheltuieli neprevăzute (asta nu era o idee rea!) și gata.
–Noi trebuie să mergem, Eduard. Cineva trebuie să mai și muncească în familia asta.
–Doar nu vă așteptați să fiu eu acela! zise Eduard.
–Nepoate, nu fii obraznic cu tatăl tău! Cum poți spune una ca asta?
–Mamă, ai să te obișnuiești. Copiii din ziua de astăzi sunt foarte dezinvolți. Crezi că mai sunt ascultători ca pe vremea mea?
–Să nu exagerăm nici cu tine, râse bătrâna, iar Sergiu pricepu că nu era cazul să insiste.
–Noi plecăm. Eduard, să nu stai toată ziua pe tabletă, spuse Clara.
–Dar toată noaptea pot sta? râse băiatul.
–Eduard! sări bunica. Nu o să vezi tu așa ceva! Noaptea a fost făcută pentru ca oamenii să se odihnească.
–Da, bunico, așa este!
*
 Puteai să-i ceri orice bunicii, numai să se obișnuiască cu tableta lui Eduard, nu! Nu pricepea, deși făcuse eforturi mari, de ce stătea ceasuri întregi cu ochii pironiți în ciobul acela luminos, cum îl numea ea. Păi ce altceva era? Un ciob luminos și foarte zgomotos, nu de puține ori!
–Eduard, mai lasă ciobul acela și mergi în curte! Nu vrei să vezi păsările și să te joci cu ele?
–Bunico, pe mine nu prea mă atrag păsările. Tu nu știi că eu nici nu pot deosebi gâștele de rațe?
Femeia se uită contrariată la nepotul său, neștiind dacă vorbește serios sau se ținea de glume.
–Să nu spui! Chiar nu le poți deosebi? Eu nu am auzit asta de la nimeni!
–Uite că ai auzit de la mine, bunico!
–Să nu mai spui nimănui, nepoate! Ne facem de râs în tot satul și nu mă mai spăl de gura lumii…
–La mine la școală nimeni cu este preocupat de asta… De ce ne trebuie să știm cum arată o gâscă… Noi am evoluat, aveam alte preocupări. Și, în plus, s-a inventat Google-ul. Căutam acolo și găsim de toate…
–Doamne, ce oameni pregătește și școala de astăzi… Parcă ați fi niște extratereștri cu ghiozdane în spate…
–Bunico, să nu mai vorbim despre școală, știi că mi-ai promis…
–Biiine, nepoate, nu vom mai vorbi, dar lasă tableta aia și mergi să te joci cu puiii mâței, dacă gâștele și rațele nu-ți plac…
–Mai târziu, acum am de terminat un joc, bunico.
Bătrâna nu înțelegea și pace cum putea un copil de șapte ani să își petreacă tot timpul cu un ciob luminos și să nu stea tot timpul la joacă, așa cum făcea Sergiu… Își amintea că pe tatăl lui Eduard era nevoită, mai ales în clasa I, să îl aducă la lecții cu amenințări și chiar cu câte o curea… Ce-i drept, Sergiu se dăduse pe brazdă și luase mereu premiu, dar niciodată nu refuzase o invitație la joacă din partea copiilor, chiar dacă se ruga de ea sau de bunicul câte o oră: ”Haiii, lăsați-mă și pe mine, vreți să râdă toți copiii că sunt cel mai prost?” Vezi bine, cel mai prost era cel care stătea în casă și învăța…  Și îl lăsau, pentru că era foarte serios, aducea note mari și nici nu doreau să râdă alți copii de el, cum că ar fi vreun pămpălău. Joaca cu treaba ei, cartea cu a ei! Așa gândeau bunicii și așa mergea lucrurile pe vremea aceea îndepărtată când nu se inventaseră tabletele și Golgolul-ăla sau cum s-o fi numind, care le știa pe toate…
Tare mult se schimbaseră copiii într-o generație… Dar parcă numai ei!
*
–Bunico, nu găsesc tableta! se auzi un țipăt din casă. Ai văzut-o tu?
Femeia râse în sinea ei, abia așteptând să se trezească Eduard și să observe că nefericita de tabletă dispăruse.
–Nepoate, poate a mâncat-o capra aia alba… Nu știu cum de a făcut, dar a intrat în casă. A stat vreo zece minute până am dat-o afară…
–Bunico, nu mă necăji și mai tare! Cum să o mănânce capra? Era o tabletă, nu se poate mânca…
–Nu o cunoști pe Sisica! Acum un an a mâncat un bidon din plastic.
–Bunico, ai început să scrii și tu povești? Auzi! Capra care a mâncat tableta… Crezi că ești nostimă?
–Dacă vrei tu, pot să fiu și nostimă.
–Te rog să-mi aduci tableta! Știu că tu mi-ai luat-o ca să nu mai stau atâta vreme cu ea în brațe. Spune că nu este așa…
–Nepoate, eu nu știu unde este, dar dacă nu poți sta fără tabletă, am să ți-o aduc pe a mea.
Eduard se frecă în creștetul capului, uitându-se contrariat spre bunica.
–Să nu spui că ai și tu tabletă! Te pomenești că ești o bunică atomică sau ceva asemănător…
–Niciodată să nu-i subestimezi pe bunici!
–Și de când ai tu tabletă, bunico? Ultima data nu aveai…
–O am de peste 70 de ani. Stai să o aduc, e prin lada cu ștergare.
Bătrâna reveni după vreo zece minute, punând în mâinile băiatului o tăbliță neagră, din ardezie, dintre cele pe folosiseră copiii din România înainte de reforma învățământului din anul 1948.
–Bunico, îți bați joc de mine? Ce este tabla asta cu linii și pătrățele?
–Este tableta pe care am învățat eu să scriu. Ce-i drept, noi îi spuneam tăbliță.
Eduard o privi cu mare atenție pe bunica sa. Apoi începu să studieze curios obiectul acela care venea din alte vremuri.
–Tu vorbești serios? Scriai pe așa ceva?
–Sigur, am folosit-o în clasele I și II. Apoi au apărut caietele și nu am mai scris pe tăbliță.
–Eu tot nu pot crede. Chiar scriai pe tăblița asta primitivă? Se poate scrie pe ea?
–Mult mai greu decât pe caietele normale. Aveam niște creioane speciale, destul de grosolane, pe care le numeau plaivaze.
–Nu am auzit niciodată de așa ceva, bunico! Parcă îmi vorbești despre altă planetă. Dar de ce nu aveați caiete?
–Erau alte vremuri, dragul meu. Oamenii erau foarte săraci după război.
–Nu aveți bani pentru caiete?
–Nu prea. Ca să nu mai vorbim de ghiozdane…
–Și cu ce mergeați la școală?
–Cu traiste din in sau din cârpe… Și învățam, să știi… Mulți au ajuns medici, profesori, cercetători…
–Bunico, lumea aceea a ta nu mai există.
–Din păcate, Eduard. Pentru că în lumea asta, a voastră, tableta ține loc de flori, de soare, de joacă cu alți copii, de cântece, de sclădat, de toate… Ține loc de viață, copile, nu știu dacă înțelegi tu ce vreau să spun…
–Bunico, vrei să îmi arăți cum scriai pe tăblița ta? întrebă copilul, care chiar era curios să vadă cum luau naștere literele pe tăblița aceea preistorică. M-aș bucura să te văd scriind. Cine știe, poate am să scriu și eu, dacă îmi place…
–Din păcate, nu mai am niciun plaivaz, s-au pierdut demult. Cine credea că voi mai avea nevoie…
–Păcat, bunico, mi-ar fi plăcut. Dar bureții ăștia de pe margine la ce foloseau?
Într-adevăr, de marginea de lemn a tăbliței erau prinși cu sfoară doi bureți mici, făcuți probabil dintr-un prosop de baie.
–Pentru ștergere, Eduard. Când teminam de scris, ștergeam și o luam de la capăt.
–Adică nu rămânea nimic în urma voastră? Tot ce scriați… ștergeați pentru a face loc?
–Chiar așa! Văd că ești foarte perspicace, copile…
–Nu-mi vine să cred… Înseamnă că voi nu puteați să revedeți temele…
–Totul era în capul nostru. O temă însușită însemna o temă bine memorată. Pentru toată viața. După cum poți vedea…
–Ce se întâmpla dacă vi se spărgea tăblița? Cred că nu sunt foarte rezistente…
–O mare nenorocire. Erau scumpe și părinții nu-și permiteau să ne cumpere mereu. De aceea, aveam grijă de ele ca de ochii din cap. Țin mine că un coleg de clasă a spart tăblița și ai lui nu au mai avut bani să-i cumpere alta…
–Bietul de el… Și ce a făcut?
–S-a chinuit săracul vreo două luni, scriind pe ale noastre în pauze. Noi ne jucam, iar el stătea și scria pentru a nu pierde lecțiile.
–Și chiar nu i-au mai cumpărat alta? Eu nu-mi pot imagina una ca asta, bunico!
–Ai lui, nu! Ți-am spus, erau oameni săraci. În schimb, i s-a făcut milă învățătorului și a adus una de acasă, de la fetele lui care erau mai mari.
Eduard era uluit că existase și o astfel de lume, cu tăblițe venite parcă din Epoca de piatră, cu oameni săraci care nu-și permiteau să cumpere copiilor ghiozdane și rechizite, cu sacrificii și cu dorința acelor copii sărmani de a învăța carte chiar și în acele condiții. Era obișnuit ca părinții să-i facă toate mofturile, așa cum se întâmpla cu toți colegii lui. O naveta cosmică dacă își dorea, părinții întrebau imediat: ”Eduard, ce culoare să aibă, ca să nu greșim?”. Iar el alegea culoarea, apoi se răzgândea. I-ar fi plăcut una gri. Nu, mai bine albastră…
Bunica îi adusese tableta pe care, bineînțeles, nu o mâncase capra albă, iar băiatul le pusese pe amândouă în pat, privindu-le alternativ.
–Nu le mai privi atât, zise bătrâna. Desigur că o vei alege pe a ta, care are jocuri, filme, muzică și internet. Tăblița mea trebuie să ajungă la muzeu, ca să nu uite copilul că a existat și așa ceva…
–Bunico, nu spune asta…
–Cred că într-o bună zi va trebuie să mergem și noi, oamenii mai în vârstă la muzeu, alături de tăblițe, de casele și animalele noastre, de modul nostru de trai, de tradițiile și credințele după care ne-am trăit viața…
–Ar fi nedrept, muzeele nu sunt pentru așa ceva! Îți mulțumesc mult că mi-ai arătat tăblița ta de la școală. Acum, că am văzut cum scriai tu când erai elevă, te iubesc și mai mult.
–Mă iubești și mai mult? A făcut tăblița de ardezie minunea asta? Atunci, a meritat să o păstrez atâta amar de vreme.
Eduard stătu câteva clipe pe gânduri, apoi o luă în brațe pe bunica. Femeia nu era cu mult mai mare decât nepotul ei.
–Ai avut dreptate! Hai să mergem în curte ca să ne jucăm cu păsările. Îmi arăți care este diferența dintre rațe și gâște?
–Cu asta începem, nepoate, să nu râdă lumea din sat de noi.
–Bunico, crezi că există viață și fără tabletă?
–Și încă ce viață, nepoate!

Scris de mână în ziua de 17 iunie 2019

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite