Timp pentru Timp, de Cristina Beatrice Preda

Timpul umbla prin imensitatea norilor, scuturându-și de pe umeri ceasurile pierdute. Era tulburat: ochii bulbucați și înlăcrimați, costumul șifonat, valiza cu minute răvășită. Se așeză pe o bancă, privi copleșit zarea și își lăsă gândurile să zburde în voie.
Întâmplător, o clepsidră se afla în aer, căutându-și liniștea după o zi fără de răgaz.
Ochindu-l de la distanță, se întrebă mirată: “Timpul s-a plictisit să alerge clipele necontenit? Altminteri, de ce s-ar fi oprit?”
I se alătură în grabă, deslușind misterul cu tact:
- Eu sunt o simplă clepsidră, dar bag de seamă că tristețea v-a năpădit. Vă pot ajuta cu sfaturile mele vreun pic?
Pentru prima oară, posomorâtul se uită la ea, oftând nostalgic:
- Prin ceea ce îmi doresc devin lacom și egoist. Nu pot cere povața nimănui! Nu vreau să mă știe în acest fel!
Clepsidra tăcu și așteptă totuși destăinuirea.
- Visez să mă domolesc și să privesc îndelung miracolele vieții. Să mă furișez într-un spic de grâu, să fiu șoapta albastră a mării sau șuierul gri al vântului, greierele nevăzut dintr-o verde simfonie. Oricât aș socoti, orele nu îmi ajung. Nu îmi ajung nici măcar pentru a-mi parfuma chipul cu o floare. Dacă aș fi știut din copilărie, aș fi păstrat vreme într-o cutie. Pare că trec prea repede, cu nepăsare, pe lângă oameni, sentimente, imagini...
- Mărețe Timp, să nu îndrăzniți să vă disprețuiți astfel! Dacă ați fi impasibil, nici melancolia nu v-ar atinge. Rari sunt cei care se abat din tumultul lor pentru a observa, de exemplu, dansul mângâietor al păpădiilor. Cei mai mulți le consideră doar niște scame plutitoare inutile. Sau pietrele...cine mai ascultă pietrele?
Clepsidra îl bătu ușor pe spate în semn de încurajare și îi propuse:
- Ce ați spune dacă ați agonisi câteva clipe în nisipul destinat mie? Vă voi deschide ușa și le veți îndesa aici. Promit solemn că nu le voi risipi!
Timpul nu era prea convins. O cută îi străbătu fruntea străluminată de pleoapa lunii.
- Haideți, încercați! Mă veți vizita și le voi înapoia pe drept. Vă dăruiesc amintiri dintre stele argintii, cu zâmbete de copii, printre câmpuri de flori și alese culori. În lumea cu povești și înghețată, toți ne întoarcem cu poftă de joacă și dor de ciocolată.
- Cred...cred că îți dau dreptate, înțeleaptă clepsidră! Îți mulțumesc și cu drag am să primesc să mă bucur intens de lucrurile mici - mici, precum o făceam odinioară. Unde m-am împiedicat de așteptări uriașe și am stins văpaia zglobie?! Dacă și oamenii ar reveni mai des în copilărie, Universul ar fi învelit în veselie. Acesta trebuie să fie secretul.
- Amintirile plăcute sunt bomboane pentru suflete amărui. Le refuzăm deseori cu înverșunare. Habar nu am de ce!
Ușa sticloasă se dădu într-o parte și nisipul întâmpină resemnat secunde din sacul larg al Timpului. Se scurgeau una după alta, ocupând vitrina aurie dintr-o sclipire.
- Am să le iau atunci când voi obosi mai tare și mai tare. Când nu voi mai găsi scăpare. Pe curând!
- Onorată să vă fiu sprijin și alinare! Pe curând!
Retrăgându-se iar în mozaicul noros, Timpul alergă însetat spre copilărie pe frageda plapumă a visării. Încrederea îi răsărea printre ceasornice la fel de grăbite, dar acum însemnate. Fiecare sfert își purta semeț fotografia înrămată.
Orizontul îmbrăcat în noapte auzi pactul neobișnuit și începu să alinte pământul cu petale de soare. Aidoma unui băiețel ghiduș care strânge în brațe fericirea dintr-o primăvară.