Deprecated: mysql_connect(): The mysql extension is deprecated and will be removed in the future: use mysqli or PDO instead in /home/literatu/lib/db/DB.php on line 46

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256

Deprecated: mysql_escape_string(): This function is deprecated; use mysql_real_escape_string() instead. in /home/literatu/lib/db/db.lib.php on line 256
Literatura copii

Zmeul fără țară, de Violeta Mihăeș




         Demult, tocmai pe când Țara Poveștilor era o țară deosebită față de cea a oamenilor, într-o zi luminoasă și caldă de vară, un fecior tare mândru și voinic pe nume Codrin, dar cam zdrențăros și rupt în coate, se odihnea la umbra unui stejar falnic. Cutreierase toată dimineața pădurea în care intrase, când pe o cărare, când pe alta, poate, poate i-o găsi sfârșitul și-o ieși din necazul în care intrase. Ce necaz, măi frate, poate să aibă un băiat așa tânăr, vă întrebați. Iacă, vă răspund pe dată: feciorul nostru se rătăcise și nu mai știa să iasă din codrul în care intrase cu gând să mai scurteze din drumul pe care-l avea de făcut.
       Dacă n-ascultase sfaturile bătrânului său tată! Ce să-i faci, pătimea de pe urma îndărătniciei sale în a face mereu ce-l taie capul și, uite, vai de capul lui ajunsese. Că de, decât un drum mai scurt, mai bine unul mai lung, cu ocolișuri, dar pe care-l cunoști. Acum, stătea feciorul nostru, cu un fir de iarbă între dinți, și socotea că mai bine ar fi să ia drumul înapoi, să iasă din codru pe unde intrase și să umble pe drumurile cunoscute, fără a mai orbecăi  prin locuri neștiute și necălcate de picior de om. Nădejdea nu și-o pierduse. Avea credință că Dumnezeu nu l-a uitat și o să-i arate calea prin desișul acela, așa că mai aștepta la umbra stejarului un semn de la Dânsul. Tot așteptând semnul care nu mai venea, mai că ațipi, sprijinit de scoarța aspră care-i ținea loc de pernă.
          Dar nici nu apucă să ațipească de-a binelea, că începu să plouă cu șiroaie, de ziceai că a venit potopul, nu alta. Sări repede, își luă sumanul din traistă și, ce să vezi? La doi pași mai încolo, nici urmă de ploaie. Se uită mai bine și văzu că ploua doar deasupra stejarului rămuros și foarte înalt sub care stătuse el ca să-și mai limpezească gândurile. Se minună de întâmplarea asta nemaiauzită, se uită în stânga, se uită în dreapta, se uită jos, se uită sus și încremeni  de groază. Un zmeu, cocoțat tocmai în vârful stejarului cu pricina, plângea de mama focului, cu sughițuri adânci și suspine sfâșietoare, de ziceai că a venit sfârșitul lumii.
            Văzând asemenea lucru de neînchipuit, feciorului nostru îi cam trecu din spaimă și se puse vârtos pe închinat, că așa minune nu mai văzuse și nici nu auzise niciodată de când deschisese ochii pe acest pământ. Dihănii de-astea mai văzuse el prin niște cărți vechi și roase de ani, ținute de tătâne-său într-o ladă ferecată cu șapte lăcate, dar una să plângă, era încredințat că nu se mai pomenise nici pe lumea asta, dar nici pe cealaltă.
          Tot închinându-se la minunăția din vârful copacului, dădu în râs, de se opri din plâns și zmeul cu pricina. Acesta, nedumerit, întrebă:
             -Da ce pricină de veselie ai, măi flăcăiașule, de râzi cu gura până la urechi și te tăvălești ca măgarul prin scaieți? Zău că n-am mai văzut pe nimeni să se veselească așa ca tine!
            -Nici eu n-am mai pomenit așa ceva pe lumea asta: un zmeu care tremură de frică, cocoțat în vârful unui copac, și care se mai și smiorcăie, pe deasupra! îi răspunse flăcăul, printre hohote.
             -De mine râzi? Starea în care mă aflu e de plâns, nu de râs!
           Se puse din nou pe bocit atât de strașnic, încât la poalele stejarului începu să curgă un pârâiaș măricel care amenința să înece un mușuroi de furnici din apropiere. Flăcăul săpă de îndată un șanț ca să mute cursul pârâiașului mai spre stânga, scăpând astfel sărmanele furnici de la moarte, apoi se rugă de zmeu să coboare din copac.
            -Hai, măi zmeule, coboară ca să stăm de vorbă și poate om găsi un răspuns la necazurile tale. Da numai taci, nu mai plânge, c-o să îneci toate vietățile ce trăiesc sub pământul din jurul stejarului ăstuia. Hai, coboară cu picioarele pe pământ și să ne sfătuim ca oamenii, că doar creștini suntem. Dumnezeu, drăguțul, care le vede și le aude pe toate, bag sama că mi-a ascultat ruga și tu ești salvarea mea. Cine știe? Poate eu oi fi a ta, că altfel nu ne aducea Domnul împreună în același loc, pe aceeași cărare.
                 Dihania nu se lăsă rugată prea mult și coborî de acolo de unde se cățărase, bucuroasă că are cu cine sta de vorbă și cui povesti necazul său. Astfel, află flăcăul că el venea din Țara lui Zmeu de Fier și că fusese alungat de către frații lui mai mici care s-au aliat împotriva lui, i-au furat tronul după moartea tatălui lor și l-au trimis acolo de unde nu se mai putea întoarce, adică în lumea oamenilor. Era trist și nu știa cum s-o scoată la capăt. Codrin, flăcăul nostru, îl ascultă cu milă și-i spuse:
               -Of, zmeule, ai rămas fără țărișoara ta! Și eu sunt pribeag și caut să-mi fac un rost pe lumea asta. Sunt în drum spre ținuturile din miază-noapte și trag nădejde că acolo voi găsi de lucru, voi câștiga o pungă plină cu galbeni ca să mă pot întoarce în satul tatălui meu. Acolo îmi voi înălța o casă mândră și-mi voi lua cea mai frumoasă fată din sat ca să-mi fie soață. Nădăjduiesc că în zece ani voi aduna banii de trebuință și voi face cale întoarsă. Dacă vrei, poți să mă însoțești cât străbat pădurea asta deasă și om vedea cum te-oi putea ajuta. Prin sate nu o să te poți arăta, că bag de seamă că ai aflat pe pielea ta că oamenii nu mai cred în bazaconii de-astea și ți-ai cam pierdut toate puterile aici,în lumea noastră.
                -Da pe asta de unde-o mai știi, că nu pari a fi un om învățat, vreun vraci sau vreun înțelept? se miră zmeul.
                 -Asta cam așa este. Nu-s nici vraci, nici vreun înțelept, dar tatăl meu era. A fost ultimul moș care a luptat ca lumea poveștilor să domnească printre oameni, ca zmeii, spiridușii, zânele și alte neamuri vrăjite, să poată trăi în bună pace și înțelegere cu oamenii, dar nu s-a putut. Maimarii acestei lumi l-au oropsit, i-au luat toată averea, silindu-l să părăsească locurile dragi și să se afunde prin păduri și prin mlaștini. Cărțile i-au fost arse, așa cum au fost arse toate cărțile cu povești din împărăție, iar lumea oamenilor și cea a poveștilor au fost pierdute pe vecie una pentru alta. A apucat să mă învețe și pe mine câte ceva, nu prea multe, atât cât a putut până în ziua când a fost nevoit să ia drumul codrilor. Despre neamul tău ce să spun? De atunci, zmeii au trăit la o margine de lume, unde s-au retras după ce oamenii au uitat de ei. Acum, puii oamenilor nu mai știu povești pentru că bătrânii au murit de mult și nu mai are cine povesti. Mai e câte unul ca mine care-și mai amintește câte ceva, ca prin vis, dar mai bine tace, că ceilalți râd de el și-l socotesc nebun, îl alungă din sat, așa cum au făcut și cu tătâne-meu.
                Zmeul fără Țară, așa cum îl numise Codrin, încuviință trist, dând din căpățâna lui mare și lătăreață:
              -Că bine le mai spui, ca un adevărat înțelept. Acesta-i adevărul și văd că-l știi bine. Doar noaptea îmi mai recapăt din puteri și alea doar pe sfert, să știi. În lumea mea curge un izvor de unde ne înnoim puterile în fiecare an. Da hai să pornim la drum și să ne ținem de urât prin pustietățile astea. Când om ajunge la capătul lor, om vedea ce-i de făcut și-om socoti, la vremea potrivită, care-i calea de urmat pentru amândoi.
                Se pregătiră de plecare, dar nici nu făcură bine doi pași, că le ieși înainte o ceată de furnici zburătoare și neobișnuit de mari, cam cât un cărăbuș din acela care zboară în serile de vară și pe care aleargă ștrengarii să-i prindă, convinși fiind că-s pui de drac și nimic altceva.
                Una dintre furnici, pesemne regina lor sau una de viță nobilă, ieși în fața celorlalte și prinse a vorbi:
                 -Flăcăule viteaz, nu poți părăsi ținuturile noastre, fără să fii răsplătit că ne-ai salvat de la moarte. Regina noastră, preaslăvita mamă a tuturor furnicilor, ți-a trimis boaba aceasta de ambră străvezie. Te roagă s-o primești și s-o păstrezi cu mare grijă. Atunci când vei fi într-o mare primejdie, să-i dai foc, și toate neamurile de furnici, mari sau mici, vor veni negreșit să te scape din necazul ce te paște.
              Codrin primi cu mare bucurie și încredere bobul de chihlimbar, îl vârî cu grijă într-un buzunăraș al chimirului, mulțumi și plecă în drumul său, însoțit de zmeul care se legăna, când pe un picior, când pe altul, de parcă era un urs care băuse prea mult must la sărbătoarea recoltei.
             Au mers prin pădure zile și nopți, nopți și zile, dormind la adăpostul copacilor, bând apă curată și rece de izvor, mâncând din slănina, ceapa și mămăliga pe care le avea Codrin în traistă, până când, într-o seară, au dat de marginile ei și s-au așezat fericiți pe un tăpșan înflorit.
            -Ei, zmeule, să ne odihnim aici în noaptea ce va urma, să ne sfătuim ce vom face pe mai departe, ca să ne fie bine la amândoi și să ieșim câștigați din toată această întâmplare.
             Cred că băgați și voi de seamă, dragii mei, că prinseseră drag unul de altul și că nu mai vroiau să se despartă nici în ruptul capului. Ce-au vorbit toată noaptea, ce-au pus la cale, n-am aflat atunci, că nu m-am putut apropia prea tare. Aflați voi că zmeul avea și un ochi la spate care veghea atunci când cei din față dormeau și m-ar fi ochit din prima, dar am aflat mai târziu, o dată cu revărsarea zorilor următoarei zile, așa că acum vă pot povesti și vouă.
               Îndată ce soarele și-a arătat fața lui de aur pe albastrul de oglindă al cerului, flăcăul nostru s-a și trezit și a plecat spre satul care se zărea în depărtare, la vreo două sute de stânjeni. Zmeul rămase la poalele pădurii, cufundat într-un somn dulce, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Feciorașul mergea vesel pe drum, fluierând sau cântând, de parcă ar fi fost un pierde vară care n-avea nimic mai bun de făcut. Nu merse niciun sfert din drumul său, că trecu pe lângă el o caleașcă boierească, cu patru bidivii înhămați și un vizitiu cu nasul pe sus, înzorzonat ca un păun și cu o pălărie mare cât roata carului. Caleașca se opri la vreo 10 stânjeni și Codrin grăbi pasul, încredințat fiind că pe el îl așteaptă. Când ajunse în dreptul caleștii, vizitiul îl opri, întinzând bățul aurit cu care mângâia, din când în când, bidiviii nărăvași și-i spuse:
              -Da unde te grăbești așa, ca melcul la apă sărată, măi flăcăiașule?
              -Uite, și eu, ca omul necăjit, caut de muncă pe la vreo gospodărie de oameni vrednici. Ce să-i faci? Ăia care au prea mult nu dau la alții, iar ăia care n-au, ar da, dar n-au de unde. Așa că, vreau să mă tocmesc la vreun boier ca să fac și eu câteva parale ca să nu mă întorc în satul meu cu buzunarele goale, că or să râdă toți de mine, cu mic cu mare, și nu prea voiesc să pățesc o așa rușine.
             -Păi dacă de muncă vrei, îți dă stăpânul cât nu poți duce! Suie-te degrabă lângă mine și hai să pornim la drum, spuse, zâmbind șiret, vizitiul.
             Uitându-se la pălăria uriașă a vizitiului, flăcăul nostru se învoi să urce la spatele trăsurii, că nu voia să se înghesuie pe marginea băncuței din față și să cadă la vreo hurducătură mai zdravănă, că drumul nu era unul fără gropi sau fără dâmburi. Au zburat iute ca vântul și au ajuns degrabă la casele boierești care se înălțau la marginea unui lan de grâu căruia nu i se vedeau marginile. Acolo află că boierul stăpânea toate aceste câmpuri și mai avea și câteva mori la care măcina toate grânele din ținut, dar era atât de zgârcit, încât avea doar doi argați, pe care îi muncea și le dădea drept simbrie câțiva bănuți și doar un sac de făină neagră și mucegăită.
            Boierul îl chemă la el pe Codrin și-i spuse:
             -Băiete, te văd zdravăn și în putere. Slugile mele leneșe nu-s vrednice și se plâng întruna că le dau prea mult de lucru. Vreau să te tocmesc să-mi cari sacii de la morile mele în hambare. O să ai de muncă toată vara și o să-ți dau doi bănuți pe zi, dacă te învoiești.
            -Mă învoiesc, boierule, cum să nu mă învoiesc, că n-am încotro, dar dacă-ți spun că pot căra în hambare sacii într-o singură noapte, ce-ai zice? Te-ai învoi să-mi plătești cât îți cer? Dacă nu fac ce-am făgăduit, rămân sluga dumitale pe viață și nu-ți cer în schimb decât un blid de mâncare pe zi, o pereche de opinci și-un rând de haine pe an.
            Cugetând că așa ceva nu este cu putință și încredințat că se va pricopsi cu un argat care-i va munci toată viața lui pe nimica toată, boierul se jurui că-i dă atâția galbeni câți încap în pălăria vizitiului dacă duce la îndeplinire ceea ce a făgăduit, ba iscăli și un înscris ce întărea spusele sale.
             Feciorul nostru căută un loc umbros unde să se odihnească până la sosirea nopții, căci trebuia să mai prindă puteri, vezi bine, ca să care sumedenia de saci cu făină care stăteau așezați în stive uriașe la cele trei mori așezate pe tot atâtea dealuri. Când fuse întrebat de ce nu-i cară ziua, acesta a dat de înțeles că ziua ar putea fi încetinit de ceilalți argați și că n-ar vrea să betejească pe careva, căci, spunea el, are de când să dea drumul la vale sacilor din vârful dealurilor. Boierul îl lăsă în pace, gândind că-i vreun smintit care umblă pe drumuri ziua și visează noaptea ce nu poate să facă, și se duse la treburile sale.
               Noaptea veni iute, iar Codrin așteptă să adoarmă toată suflarea din curtea boierească,  ieși pe porțile cele mari, fluieră o dată scurt și, deîndată, apăru ca din pământ Zmeul fără Țară care, pesemne, pândea de mult pe undeva, prin apropiere.
             Plecară în mare grabă la prima moară și, cât ai zice pește, zmeul cără sacii și-i stivui în magaziile boierești. Așa se întâmplă și cu ceilalți saci. La ultima moară, flăcăul se tăvăli în făină,își ciufuli părul și, ca să arate ca un om rupt de muncă, alergă din vârful ultimului deal până în fața casei boierului, așteptând ca acesta să se trezească. Nerăbdător să se veselească  pe seama amărâtului pe care-l tocmise cu o zi înainte, acesta se trezi cu noaptea-n cap și se duse la magazii ca să vadă cu ochii lui câți saci cărase neobrăzatul de calic ce-i voia averea. Când ajunse la hambarele sale, boierul încremeni de ciudă și de uluire: toți sacii erau acolo, stivuiți cu grijă. Nu-i venea a crede de ceea ce vedea și nu putea înțelege cum un calic nevolnic putea să ducă la îndeplinire o asemenea ispravă nemaiauzită, gându-se cum să nu-și țină cuvântul dat.
            Apăru și flăcăul acolo,care, prefăcându-se rupt de atâta trudă, îi ceru cu glas stins stăpânului plata care i se cuvenea. Hapsânul încercă să-l ademenească cu vorba, să-i promită câte-n lună și-n stele, ba chiar să-l amenințe, dar feciorul nu se lăsă înduplecat și-i ceru plata, scoțând din sân și înscrisul pe care-l primise cu o zi înainte. Neavând pe unde scoate cămașa, mai cu voia, mai cu nevoia, bogătanul luă pălăria vizitiului, deșertă în ea o mulțime de galbeni și-l plăti cu inima strânsă pe istețul nostru care umplu repede un sac și o luă la sănătoasa, cu galbenii în spinare, tocmai după un dâmb, unde-l aștepta prietenul său să-i care sacul cu galbeni până în pădure. Ajunși acolo săpară o groapă adâncă și îngropară toți galbeni, acoperind totul cu pământ și trântind un bolovan mare pe deasupra, ca să nu cumva să de careva peste ei..
               În următoarea zi, Codrin plecă spre un alt sat, găsi un bogătan la fel de lacom, cu care se învoi să-i taie într-o noapte toți stejarii dintr-o pădure ce se întindea pe malul unui râu învolburat și tare adânc. Căpătă și de la acesta un hrisov prin care se învoia să-i plătească atâția galbeni câți încăpeau în traista ce o avea la dânsul. Noaptea sosi, iar zmeul suflă asupra copacilor care se culcară la pământ ca niște spice subțiri și uscate de grâu, apoi îi aruncă pe toți în râul care îi duse chiar în poarta boierului, unde îi puse unul peste altul, formând o grămadă ce ținea umbră conacului și grajdurilor boierești, atât de mare și de înaltă era. Văzând minunea, boierul se învoi și-i dădu viteazului nostru ceea ce juruise și iscălise, lăsându-l bucuros să plece, fericit că scapă de un asemenea rumân care poate să-l lase fără toată averea dacă-și punea mintea și brațele la muncă.
           A treia zi, totul s-a petrecut aidoma, ca după carte, că mulți prostani și hapsâni mai sunt pe lumea asta și parcă Dumnezeu nu vede sau nu vrea să vadă. De data asta, au dat de un mare latifundiar care voia să-și are câmpul plin de mărăcini ce se întindea din zare-n zare, lăsat în paragină, spunea el, din cauza slugilor netrebnice și leneșe care voiau doar să mănânce și să doarmă. Noaptea sosi din nou, zmeul se înhămă la plug și ară tot câmpul acela înțelenit și tare ca piatra, de-l trecură toate nădușelile, cât era el de zmeu. Până ce se iviră zorii isprăvi, iar flăcăul primi răsplata pentru munca sa așa cum se învoise.
            După ce îngropară și ultimii galbeni câștigați cu trudă, se sfătuiră care încotro s-o apuce. Zmeul, simțind că-l lasă puterile, ținea morțiș să ajungă înapoi, în țara lui, de unde-l alungaseră frații săi nerecunoscători:
            - Mi-e dor, flăcăule, de meleagurile unde am văzut lumina zilei și unde am scos primul țipăt în lume. De aceea mi-s puterile împuținate și mă usuc pe picioare de slăbit ce sunt.
            - Pricep ce spui, prietene, că unde-i mai bine ca acasă? Meleagurile strămoșești ne dau putere și viață. Unde-i mai bine ca într-ai tăi, cu hore și șezători, cu slujbele de duminica și mândrele cu flori în păr? Tare aș vrea să mă îndrept către locurile copilăriei, mai ales acum când m-ai ajutat să câștig un munte de galbeni, dar mi-e milă și de tine, un suflet al nimănui pe lumea asta, și nu pot să te las pradă deznădejdii. Du-mă la hotarul Țării Zmeilor și acolo vom vedea noi ce-i de făcut.
          Cu flăcăiașul în spate și sleit de puteri, zmeul zbură către țara lui mânat de o dorință nelămurită, o presimțire, parcă. Voia să ajungă cât mai iute cu putință, de parcă ceva rău se întâmplase. După o călătorie istovitoare care a durat șapte zile și șapte nopți, au ajuns la hotarul dintre lumea oamenilor și cea a zmeilor, un hotar nevăzut, cunoscut doar de cei ce-l știau acolo. Doar o culoare aparte a cerului trăda linia subțire ce se întindea ca un fir argintiu, despărțind cele două lumi. Zmeul fără Țară se întinse istovit pe iarba smălțuită cu flori și începu din nou să plângă, negăsind nicio cale de a reveni în țara de unde fusese alungat.
          Codrin scoase din chimir boaba de chihlimbar pe care i-o dăruise Regina furnicilor, scăpără amnarul, și aprinse fărâma aceea  în care-și cuibărise toată nădejdea și încrederea de izbândă. Abia se ridică fumul în văzduh, că și sosi regina, însoțită de un alai de furnici cu aripi colorate.
          -M-ai chemat, feciorule, și iată că am venit! Care ți-e necazul?
Flăcăul îi povesti cu durere despre amărăciunea prietenului său și o rugă să-i ajute să treacă dincolo, în Țara Zmeilor.
            -Dincolo vă pot trece, spuse ea. O dată ajunși pe partea cealaltă, puterile mele nu vă mai pot fi de folos. De altfel, chiar zilele trecute, am aflat de la o albină care venea de acolo, că frații tăi, zmeule, stau ascunși în castel și tremură de frica unei zgripțuroaice care vrea să cucerească tot ținutul și să vă șteargă numele de pe fața pământului, ba chiar și din cărțile de povești pe care le poți număra pe degete, așa de tare s-au împuținat. Te îndemn să te grăbești că poate veți ajunge la timp și veți găsi o cale s-o învingeți pe zgripțuroaică și să scăpați țara de prăpăd.
         Chemă din toate ungherele pământului o armată nesfârșită de furnici de toate mărimile și culorile care se puseră cu voinicie pe treabă, săpând un tunel pe sub pământ, dinspre lumea oamenilor spre cea a făpturilor vrăjite, sădind speranța în sufletul zmeului care parcă mai prinsese din puteri.
            Lucrară furnicile, lucrară, trei nopți și trei zile fără oprire, iar zmeul nostru se perpelea la gura galeriei de nerăbdare. În acest timp, Codrin, flăcăul nostru, cam isteț din fire, chibzuia în mintea lui cum să învingă armata dușmancei și să-i recâștige tronul împărătesc ce i se cuvenea prietenului său după moartea tatălui său, Zmeul de Fier. A tot stat la taclale cu albinița venită din ținuturile zmeilor ce fusese chemată în grabă de către Regina furnicilor,o albină tare isteață și slobodă la gură, de la care află tot ce avea trebuință. Zgripțuroaica pusese slujitori de pază prin tot ținutul, chiar și la izvorul cu apă fermecată, ca să nu mai poată ajunge acolo niciun zmeu, să soarbă din apa lui și să capete puteri. Mulțime de străjeri, câtă frunză și iarbă, păzeau și ieșirile din palat, așa că, frații Zmeului fără Țară erau doar niște copii închiși într-o colivie aurită din care nu puteau ieși fără să fie prinși de dușmani.  Mai află că urâtania de zgripțuroaică avea puteri doar ziua, iar noaptea și le pierdea. De aceea ferecase pe Miazănoapte și pe Murgilă într-o peșteră doar de ea știută, puse o poartă mare de fier, alta de bronz și ultima de piatră, ca nimeni să nu afle locul cu pricina. Luna apărea pe cer când trebuia să răsară, dar era doar o minge palidă, albită, fără putere, iar soarele strălucea veșnic, luminând ținutul ce se săturase de atâta lumină și căldură, și care tânjea după o noapte liniștită, cu somn odihnitor și cântec vesel de greierași. Flăcăul nostru află destule cât să-și urzească planurile salvatoare și o rugă fierbinte pe albinuță să-i însoțească în marea lor încercare.
                  Ceata de furnici termină tunelul într-o marți, pe amurgite. Zmeul era nerăbdător să plece la drum, dar Codrin nu-l lăsă. Știa de la mama lui, fie-i țărâna ușoară, că marțea nu se pleacă la drum, fie ce-o fi. Zmeul stărui, dar flăcăul nu se lăsă înduplecat și pace:
                   -Ascultă-mă pe mine, frățioare! O să plecăm spre zori, când se înmoaie întunericul, doar atunci când vom auzi cântarea pitulicii, atunci când toată firea e cufundată în somnul greu, fără vise, netulburat de vedenii. Știu eu de la bătrâni că atunci e momentul prielnic și atunci vom pleca. Până atunci, potolește-te și stai locului, că o să-ți pierzi și ultimele puteri care ți-au mai rămas.
                 Zmeul își ascultă prietenul, se întinse pe iarbă și adormi cât ai zice pește. Albina se așezase și ea, mulțumită, pe borul pălăriei lui și sforăia de zor. Noaptea veni cu pași iuți și, tiptil-tiptil, se scurgea pe nesimțite către mijitul zorilor. Din frunzișul pădurii, se auzi cântecul vesel al pitulicii și voinicii noștri porniră la drum, nu înainte de a face trei cruci mari, până la pământ. Intrară apoi în pântecele pământului, cu nădejdea în Dumnezeu, pe drumul ce-i ducea spre patria celui alungat. Merseră fără oprire, vreo două-trei zile și, într-o zi de vineri, ieșiră în partea cealaltă de lume, într-un loc pustiu pe unde nu prea treceau străjile zgripțuroaicei. Dar nici pe acolo nu puteau zăbovi timp prea mult, că nici nu știai de unde sare nenorocul și apar câțiva dintre aceștia.
               Noroc de zmeu, care-și aminti că tătâne-său, în tinerețe, fusese mare crai și săpase un tunel de la palat până aici, ca să poată trece nevăzut spre lumea oamenilor, că tare-i mai plăceau țărăncuțele cu flori în sân și picioarele subțiri ca fusul. Ei, ale tinereților valuri, dar uite că acum, tunelul părăsit și neștiut de suflet de om sau făptură vrăjită, era salvarea lor. Căutară intrarea, o găsiră, și o luară iar la picior pe sub pământ, feriți de ochii zgripțuroaicei care pândea cu ochi de vultur de pe un munte înalt, chiar în mijlocul împărăției, de nu putea trece nici muritor de rând, nici zmeu prin împărăție fără să prindă ea de veste. Doar albinele erau slobode să zboare pe unde pofteau, că avea dânsa o slăbiciune la miere, de nu putea sta nicio zi fără să guste din nectarul auriu, dătător de putere și de sănătate.
                 Iar au mers voinicii noștri câteva zile și nopți bune, de nu-și mai simțeau tălpile de tocite ce erau, iar albinuța se ținea după ei, bâzâind vesel, iar când obosea, se așeza pe umărul zmeului, că tare-i mai picase cu tronc. Într-o zi, că nu știau de era zi sau noapte, ajunseră la o poartă mare de oțel și înțeleseră că au ajuns sub palatul unde frații neajutorați tremurau de frică, mai ceva ca șoarecii, așteptând ca mătușa lor cea haină să le hotărască soarta care nu se întrezărea a fi una prea ușoară. Izbiră în porțile care se deschiseră cu vaiet ca de moarte, ajunseră pe un coridor întunecat și plin de păianjeni, iar de acolo, în curtea mare a palatului. Când îl văzură pe zmeul cel mare, frații cei nevrednici căzură în genunchi, cerându-i iertare și implorând ajutor. Erau sleiți de puteri, slabi și străvezii că le mai trebuia doar câte un sicriu și gata, se puteau așeza în el, că altceva nu mai știau ce să facă.
                  Nici fratele lor cel mare nu mai putea. Ajuns în casa copilăriei, căzu din picioare și începu să bolească și să bocească mai ceva ca la prohod. Codrin, obosit și el, dar cu mintea încă trează, îi îmbărbătă, spunându-le:
                 -Zmeilor, voinicilor, doar n-oi fi bătut eu atâta amar de drum ca să vă îngrop eu pe toți trei. Luați aminte la spusele mele și lăsați deoparte gândurile negre, că vom fi scăpați. Vedeți voi gâza asta mică și gălbioară? Ea va fi scăparea noastră.
                 Frații împărătești priviră cu neîncredere la albina ce zbura curioasă prin toate încăperile, fericită și ea, că ajuns din nou acasă, nebănuind nicio clipă că va primi o însărcinare de mare însemnătate. Flăcăul o chemă și-i șopti ceva. Ea plecă de îndată și se întoarse tocmai pe la chindie, însoțită de un roi uriaș de surate. Zmeii tare se mirară, fără să priceapă ce se întâmplă, dar ce să vezi? Miile de albine aduceau în gușă câte un strop de apă vie de la izvorul păzit cu atâta strășnicie de slugile zgripțuroaicei, deșertară picăturile în trei cupe de argint care se umplură ochi și se așezară liniștite prin colțuri, așteptând alte porunci. Când văzură apa dătătoare de viață, zmeii sorbiră licoarea dintr-o înghițitură și deveniră iar voinicii falnici și cu dorință nestăvilită de viață, la fel cum fusese și tatăl lor când trăia și cârmuia cu înțelepciune și mână de fier plaiurile acestea binecuvântate.
             Frații mai mici îl îmbrățișară pe fratele lor mai mare, îi mulțumiră puiului de om și astfel grăiră:
           -Frate, frate, ce ne facem cu zgripțuroaica de mătușă, că n-o să ne dea pace nicicând de aici înainte. Trebuie să găsim o cale ca s-o alungăm în ținuturile ei din mlaștinile cele întunecate și să n-o mai vedem la față până nu i-o crește mușchi pe trup și-o înțepeni pe vecie.
           -Lăsați în seama mea, prieteni, am eu ac de cojocul zgripțuroaicei. Numai voi să luați aminte la ce vă spun și să faceți întocmai!spuse Codrin.
             Zmeii se învoiră să se lase pe mâna viteazului venit de pe alte tărâmuri și să facă întocmai cum va voi, apoi ascultară care era planul său. Tot de la tatăl său, vraciul înțelept, primise știința de a citi mersul astrelor și aflase că peste trei zile soarele va dispărea de pe cer pentru aproape jumătate de ceas, iar atunci dușmanca lor cea hapsână va rămâne fără puteri, iar ei vor putea ajunge la izvorul cu apă vie și-și vor reface puterile pentru încercările ce vor urma. Apoi trimise albinele prin toată împărăția să dea de veste că la palat s-a întors Zmeul cel mare, Ion, că așa îl chema, însoțit de un vrăjitor ce cunoștea toate tainele universului și toate vrăjile de pe lumea asta sau de pe cealaltă.
               Zis și făcut. Cu o zi înaintea eclipsei, vrăjitorul cel puternic, adică flăcăul nostru, ieși în balconul mare al palatului și rosti cu putere, ca să-l audă toată suflarea împărăției, următoarea cuvântare:
                -Eu sun vrăjitorul cel mai puternic din Univers. Am venit cu stăpânul vostru, împăratul Ion, să vă izbăvim de jugul cel greu al zgripțuroaicei. Mâine, pe la amiază, la porunca mea, soarele va fi înghițit de vârcolaci, iar asupritoarea voastră își va pierde puterea și va fi nevoită să se ascundă prin peșterile cele mari. Voi, ceilalți locuitori, stați fără grijă că, de aveți sufletul curat, nu vi se va clinti niciun fir de păr din creștetul capului. Trăiască împăratul Ion și să ne vedem cu bine, cinstiți locuitori!
                De prin toată împărăția se auzeau urale ce-l slăveau pe zmeul abia întors din pribegie, iar mătușa lui, cocoțată în vârful muntelui, nu știa ce să creadă. Totuși, a doua zi, chiar înainte de amiază, se ascunse în fundul pământului, acolo unde-i ferecase pe Miazănoapte și Murgilă, păzită de toată ceata ei de slujitori nevrednici. Sosi și clipa anunțată și luna, palidă ca de ceară, acoperi soarele în întregime, iar în țara celor trei zmei se făcu un întuneric de nu vedeai la doi pași. Frații atâta așteptară. Plecară în zbor spre izvorul fermecat, că doar știau drumul pe de rost, băură până se săturară și se întoarseră înainte de ridicarea întunericului. Acum erau pe deplin întremați și pregătiți să înfrunte orice primejdie. Dar iar se lumină și mătușa lor împânzi ținutul cu soldați care asupreau mai vârtos poporul și asediau mai îndârjiți castelul împărătesc. Se dădea ea vitează, dar tot stătea cu frica în sân, de teamă să nu mai facă vrăjitorul descântece și să aducă iar întunericul pe pământ.
                Pe asta se bizuia și viteazul nostru care ticlui un alt plan, mai îndrăzneț decât primul. Zmeii, plini de puteri, nu mai stăteau locului și voiau să plece la luptă, încredințați fiind că vor birui. Codrin îi opri și le spuse:
           -Frații mei, nu-i păcat de supușii voștri care or să moară fără vină, de pruncii ce vor flămânzi, de văduvele care vor rămâne fără sprijin. Lăsați-mă pe mine și-o să v-o aduc legată pe mătușa voastră.                    Trimise iar albinele să dea de știre în tot ținutul că au mai venit la castel o mie de vrăjitori care vor întuneca cerul vreun an încheiat și va fi vai și amar de pielea trădătoarei, că or s-o găsească nepoții ei și-n gură de șarpe.
                Vestea ajunse și la urechile zgripțuroaicei, pe care, cocoțată în vârful muntelui, o cam luară amețelile și nu prea știa de la ce, de la rău de înălțime sau de la frică? Ei, voi ce spuneți, dragii mei. Lasă că știți voi mai bine!
                  A doua zi, Codrin îi trimise pe cei trei frați în curtea cea mare, îi îndemnă s-o acopere cu o pânză uriașă ca să fie ferită de privirile iscoditoare, apoi îi puse să cioplească o mie de copaci sub formă de trunchi omenesc, cu cap și brațe. Zmeii tare se mirau, dar nu spuneau nimic. Îmbrăcară apoi cu straiele găsite prin odăile fără număr ale palatului, toate trunchiurile cioplite, de jurai că-s oameni, nu alta. Aflară de la Codrin că la asemenea șiretlicuri apelau domnii din vechime ca să-i sperie pe dușmanii care le cotropeau țara. De cele mai multe ori, dușmanii plecau speriați, încredințați fiind că au în față o oaste adevărată.
                   La fel crezu și Zgripțuroaica ce se perpelea pe tronul ei de piatră, când văzu oastea vrăjitorilor, neștiind ce să mai facă, gata să dea bir cu fugiții și să se adăpostească în ținuturile ei, la cel mai mic semn de întunecime ivit pe obrazul soarelui. Se frământă ea, se tot frământă, până crezu că a găsit calea cea mai ușoară spre inima vrăjitorului: îi promitea zece care cu galbeni dacă îi dădea prinși pe cei trei frați, făgăduindu-i  c-o să-l ia de soț și astfel va fi împărat peste cele trei țări: cea a zmeilor, a mlaștinilor și cea a oamenilor. Codrin primi cu mare interes solia de lilieci trimisă de aceasta, încredințându-i că era tare mulțumit de propunerea primită și trimise vorbă că va da răspunsul în trei zile. Apoi îi chemă pe zmei la el, sfătuindu-se cum să facă, cum să dreagă, să scape țara de o așa urgie și năpastă. Se sfătuiră vreo trei ceasuri bune și puseră la cale un plan numai bun de stârpit cuibul de vipere ce se cuibărise în vârful muntelui unde curgea izvorul fermecat.
                 A treia zi, așa cum făgăduise, flăcăul trimise vorbă zgripțuroaicei că o așteaptă la poalele muntelui și o să-i dea prinși pe cei trei nepoți neascultători ai ei. Aceasta veni într-un suflet, cu tot cu oștile sale, și nu-i veni a crede ce-i văzură ochii: cei trei zmei, legați fedeleș, se smiorcăiau de mama focului, blestemându-și ziua când și-au încredințat soarta în mâinile vrăjitorului hapsân și nerecunoscător. Acesta o întâmpină mieros pe zgripțuroaică și zise:
                  -Slăvită să fii, draga mea soțioară! Ți i-am adus, după cum mi-ai poruncit și mare plăcere mi-a mai făcut. Mă săturasem de îngâmfații ăștia și de ifosele lor. Acum îmi vreau răsplata ce mi-ai promis, sărutul de cununie.
                     Dar afurisitei nici că-i păsa de Codrin. Se repezi spre cei trei frați neajutorați cu gând să-i nimicească și astfel să rămână stăpână peste toată țara fratelui său. Dar n-apucă să facă prea multe salturi, că nimeri în groapa adâncă pregătită de cei patru prieteni, căzu în ea și acolo rămase. Cei trei zmei scăpară iute de frânghiile ce-i strângeau, săriră în groapă și o legară cu lanțuri grele pe mătușa ce le era dragă ca firea cea amară, o urcară într-un car  și o duseră la peșterile cele mari, unde erau ferecați Miazănoapte și Murgilă. Zmeul cel mic izbi cu buzduganul în poarta de piatră, iar aceasta se sfărâmă pe loc. Zmeul mijlociu izbi cu ciocanul său uriaș în poarta de bronz, iar aceasta se deschise fără nici un semn de împotrivire. Zmeului Ion nu i-au trebuit nici ciocan, nici buzdugan ca să deschidă ultima poartă, așa de puternic devenise. Izbi ultima poartă cu pumnul său ca de fier și poarta se deschise fără niciun scârțâit. O încuiară în peșteri pe zgripțuroaică și-i sloboziră pe Murgilă și pe Miazănoapte care se grăbiră să aducă noaptea în ținuturile oropsite de atâta amar de vreme.
                Ospețele ținură un an încheiat, de se veseliră și pietrele de pe drum de atâta cântec și joc, iar Codrin stătea în capul mesei și se cam săturase de atâta huzur și lâncezeală. Se ridică plin de îndrăzneală și astfel le grăi mesenilor:
                - Dragii mei prieteni, a venit vremea să fac cale întoarsă și să îmi caut rostul în lumea de unde am venit. Nu-s obișnuit cu huzurul și văd că nu mai aveți nevoie de mine. Eu o să plec, iar voi, terminați cu petrecerile și puneți osul la treabă și cârmuiți în pace și bună înțelegere.
                Zmeii îi cam dădură dreptate, strânseră mesele întinse, își trimiseră supușii pe la casele și treburile lor și se rugară de flăcău să rămână pe vecie cu ei, să bea și el din apa fermecată și să rămână pentru totdeauna tânăr și în putere. Codrin nu se lăsă înduplecat și plecă, neluând cu el decât un urcior cu apă fermecată. Zmeii l-au însoțit până la granița dintre cele două lumi și l-au privit cu durere cum se depărtează. Flăcăul s-a dus de și-a dezgropat galbenii din adâncul pădurii unde-și începuse călătoria, i-a încărcat într-un car și a plecat spre locurile pe care le visase în fiecare noapte de când le părăsise și după care tânjise cu toată ființa lui.
              Acolo își cumpără o moșie frumoasă, își luă de soață cea mai mândră fată din sat și umplu casa de copii frumoși ca mama lor și isteți ca tatăl lor cel umblat prin lume. Și poate trăiesc și în ziua de azi, tineri și fericiți, dacă au băut cu măsură din ulciorul cu apă fermecată adus din țara zmeilor. 
               Umblă vorba prin popor că zmeul Ion stăpânește și acum cu dreptate ținutul lăsat de tătâne-său și că mai trece uneori în țara prietenului său aducându-i apă vie de la izvorul fermecat, recunoscător pentru ajutorul dat la nevoie. De altceva nu are nevoie Codrin, doar de sănătate și înțelepciune, că aste-a mai de preț pe lume. Că vorba ceea:„ Decât o sută de care cu galbeni, mai bine un dram de minte și multă sănătate”.
              De la întâmplarea aceea, Pasărea Poveștilor a fost slobozită iar în lume, veghind în fiecare noapte visele colorate ale celor care cred în ea și dăruindu-le, pe deasupra, meșteșugul fermecat al povestitului. Că ce-ar fi lumea asta fără povești și poveștile, fără lumea noastră a oamenilor plămădiți din vise și dor de ducă?                 
                Și-am încălecat pe-o floare / eu, albina călătoare / ce din zări aduc povești / pe la mese-mpărătești. /Și vă las acum cu bine, /ca în noaptea care vine/ să adun polen din vise, / dar poveștilor nescrise.

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite