Universul (lui) Mihai Șora/AU TRECUT DECENII DE CÂND NU AM MAI VĂZUT REVISTA COPILĂRIEI MELE – Mihai Șora




La începutul anilor ’20, locuiam în Izvin, unde tatăl meu era preot. Patru zile pe săptămână, tata făcea naveta la Timișoara, acolo având catedra lui de profesor. Mama și cu mine îl așteptam seara la gară, apoi reveneam împreună acasă. Între toate zilele săptămânii, vinerea era cea mai palpitantă: apărea la chioșc revista „Lumea copiilor“, iar tata nu uita niciodată s-o ia pentru băiețelul silitor și în pantaloni scurți care eram pe atunci. Arșiță, ploaie, ninsoare ori vânt năprasnic, – niciodată n-am lipsit vinerea din gara comunei Izvin. Drumul până acasă îl făceam absorbit de lectura celor șaisprezece pagini ale revistei (și trecând, firește, prin cele nouă sute nouăzeci și nouă de gropi, hârtoape, surpături care-mi ieșeau în cale).
Mai târziu, ne-am mutat la Timișoara și am început să merg singur la chioșc, în căutarea revistei. De-a lungul timpului, multe lucruri, cărți și reviste mi-au dispărut din casă, pierdute ori șterpelite de vizitatori, însă „Lumea copiilor“ am regretat-o cel mai mult: colecția cu numerele legate, an de an, unde i-am citit pentru prima oară pe Creangă, pe frații Grimm, Selma Lagerlöf, Andersen și La Fontaine, s-a evaporat fără urme.
Au trecut decenii de când nu am mai văzut revista copilăriei mele (deși am rămas la fel de silitor). Până aseară… Când, înfofolit în haine groase, cu mănuși, fular, căciulă, am ieșit din casă, – nu spre gara din Izvin, ci spre KFC-ul din Piața Romană, unde mă aștepta un domn care mi-a adus câteva numere dibuite de Luiza în peștera* lui Ali Baba.
PS: Din motive meteorologice evidente, în fotografia de mai jos nu am pantaloni scurți.
București, 19 martie 2018
foto (cu telefonul cel nou și fermecat) © Luiza Șora

VEI DESCOPERI CĂ NU EXISTĂ SALVARE INDIVIDUALĂ ÎN ABSENȚA OMENIEI

Domnul care stă cu fața la sală (și cu spatele la fotograf), ușor recognoscibil după tonsura franciscană , le-a vorbit tinerilor de la Colegiul Național „Sfântul Sava“.
Și – cu toate că timid și emoționat – a fost încântat s-o facă.
Dragii mei,
Am scris și spus de nenumărate ori că întâlnirile cu tinerii sunt mereu, pentru mine, prilej de bucurie. Copiii au – nealterate și nedisimulate – curiozitatea, grația, sensibilitatea. Dacă, odată intrați în adolescență, reușesc să adauge acestor însușiri capacitatea de a admira, iar apoi, la vârsta adultă, să le păstreze pe toate, vor fi cu siguranță oameni împliniți. Poate că nu-și vor atinge visul copilăriei, în toată „concretețea“ lui de vis, poate că însuși destinul le va fi deviat, dar grația, sensibilitatea (deci înțelegerea empatică a Celuilalt) și dispoziția spre admirație îi vor salva: îi vor ajuta, în orice împrejurări, oricât de grele, să rămână o a m e n i. Pentru că un om scos din destinul lui firesc și aruncat într-un cu totul altul, aspru, copleșitor, nu își pierde neapărat omenia.
De la tinerii din imagine am aflat că sunt preocupați de felul în care erau așezate lucrurile odinioară, de ritmul în care curgeau evenimentele și îți croiau (sau împrăștiau) viața. Este adevărat că tempoul s-a modificat, că lumea tinereții mele nu se mișca atât de vioi de la o informație la alta, de la o știre (falsă ori adevărată) la alta, dar – și atunci, ca și acum – regula principală era aceeași: cadența ta interioară îți aparține; numai tu ar trebui să fii stăpânul ei; iar – dacă alegi să dansezi după ritmul unei muzici exterioare propriei făpturi și nu ești mulțumit de pașii tăi de dans ori găsești că ți s-au tocit condurii prea devreme – nu este vina muzicii.
Și am mai aflat ceva: mulți dintre tineri se întreabă dacă are sens să rămână în România.
Răspund mereu la fel: are sens, fără îndoială.
Este cât se poate de firesc să-ți pui problema viitorului tău, însă punând-o doar în termenii unei salvări punctuale, individuale, s-ar putea să ratezi tocmai întâlnirile importante ale vieții.
Astăzi poți studia în orice colț de lume, poți circula cu ușurință de-a lungul și de-a latul Pământului. După cum poți avea acces la celebre biblioteci, la tezaure întregi de cunoaștere, la minunății cărturărești ori artistice, chiar fără să ieși din cămăruța ta: printr-o simplă, banală tabletă. Ani la rând, am cărat în spate sute de cărți, ediții din tot felul de învățați, platoni, aristoteli, augustini, kanți, pascali, descarți… Pe unii, mai greu de achiziționat, i-am copiat cu minuție în caiete, – și acelea grele… Dar biblioteca virtuală, biblioteca aceea care stă în câțiva centimetri pătrați și poate fi plimbată oriunde, care poate fi luată în bagaj cum iei un pieptene ori periuța de dinți, ei bine, această bibliotecă este privilegiul, formidabilul câștig al generației de azi. Dacă faci ca paginile marilor cărturari ai lumii să ajungă din tabletă între circumvoluțiunile tale, dacă deschizi bine ochii, învățând ceva din ceea ce citești, nu vei fi niciodată un om fără rost. Și vei descoperi că nu există salvare individuală în absența omeniei, că tu însuți ești parte a țării tale, că trebuie să pui umărul la ridicarea ei și că apar momente, în istorie, când – dacă mintea și umărul tău nu sunt prezente – țara aceea care este țara ta se prăbușește.
Mihai Șora (într-o zi ploioasă din luna martie a anului 2018)
București, 26 martie 2018

Despre noi

Portofoliu

Redactie

Companie

Campanii

Contact

Noutati editoriale

Scriitori

Literatura populara

Revista Regatul Cuvintelor

Eveniment

Micul scriitor

Proza

Editura Zorio

Editorial

Video - Audio

Poezii

Personalitati literare

Carti online

Educatie

Cartea care imi place

Teatru radiofonic

Limba romana

Este parerea mea

Literatura clasica - proza

Literatura clasica - poezie

Formular de contact

Trimite